Inca o zi de februarie

Azi a fost o zi oarecum frumoasa, dar inselatoare. O zi care stiu ca ma apropie tot mai mult de momentul „primavara”.

Pana atunci, vine sfantu’ lu’ Valentin, iar se dau bani de pomana pe nimicuri exagerate si chicioase si iar toate lucrurile alea sunt aruncate intr-un colt de dulap. N-am nimic cu 14 februarie, doar ca nu inteleg de ce ne „americanizam” si nu putem sa ne acceptam sarbatorile noastre.

Stau si ma gandesc, Anglia, Franta, pana si Olanda, iti impun sa le inveti limba daca vrei sa te intelegi cu ei; nu accepta decat limba lor ca cea oficiala, asa ca daca te duci la german si il intrebi : „Do you speak English?” se uita la tine lung, eventual primesti si o privire plina de dispret, pentru ca ai indraznit sa il intrebi asta. Cat despre sarbatori, sunt clare; ca se prostesc si fac inca o zi ca motiv de sarbatoare, e altceva, dar nu ajung sa creada in ea si sa cheltuie mai mult decat pentru o aniversare.

Noi, ca tara, nu avem pic de personalitate. Luam de la toti, de toate, aplicam legi, dupa cum aplica si altii, invatam alte limbi, ca sa fim acceptati in propria tara… Nu vi se pare absurd(?!) Si pentru ca tot scriu pe un blog care instiga la cultura, as vrea sa pot sa vad romanu’ ca e in stare sa-si invete macar propria limba cum trebuie si nu mai face dezacorduri si cacofonii de tot rasu’; sa nu-l mai vad dandu-se in spectacol injurand pe strada in engleza sau raspunzand la telefon cu „hello”.

Tare as vrea sa inteleg unde se va duce tara asta, ce se vrea, practic, sau unde vor sa ajunga astia de la putere… Nu stiu.

Intr-o lume a indolentei si indiferentei, nu poti decat sa speri ca incercand sa schimbi ceva, nu vei fi luat in deradere. Pentru ca asa suntem noi: ne batem cu pumnii-n piept ca facem una-alta sau ne plangem de mila ce greu ne e in „tara asta de ra*at „, dar cand vine vorba de fapte, ne dam la fund si mai mult, luam in deradere si vrem sa demoralizam pe oricine care incearca sa schimbe ceva. As vrea macar un exemplu care sa ma determine sa cred ca nu e asa si sunt eu aia nebuna sau care vede lucrurile gresit.

Nu inteleg oamenii in felul in care actioneaza, tocmai pentru ca ii analizez si incerc sa ii inteleg… Si nu condamn pe nimeni; constientizez ca suntem doar manipulati si exista aceasta dorinta arzatoare sa il faci pe cel din fata ta sa nu mai aiba incredere in propriile forte(tot asa, daca n-am dreptate, astept o reactie in contradictoriu).

As vrea sa vad ca macar noi, „astia tineri”, luam o oarecare atitudine si incercam sa schimbam ceva. Daca plecam din tara (asa cum ar trebui si merita), nu am da decat dovada de lasitate sau poate nu, aici parerile sunt impartite, dar eu imi sustin punctul de vedere. Cred ca din lasitate si dintr-o oarecare comoditate vrem sa plecam; sa ne izolam de probleme si sa traim bine. Dar pleci de nebun?? Chiar esti in stare sa renunti la familie, prieteni, locuri in care ai copilarit doare pentru lasitate? Cati reusesc sa se desparta de tara fara resentimente.

Nu sunt nationalista, dar de-al naibii as sta in tara sa ii dau jos de la putere pe inapti si sa o ducem undeva, pe un rang,  unde chiar merita.

Da, e un vis frumos sa iti imaginezi ca vei trai intr-o tara cu totul noua pe un salariu mare, intr-o casa frumoasa, cu garaj si eventual cu o masina… si locul de munca la o internationala… sa fim realisti; cati chiar fac asa si cati doar viseaza si incearca sa se convinga ca daca au ajuns acolo, asa se va intampla. Dau exemple concrete: in Germania ti se da servici si ti se asigura un loc pe care sa il consideri „acasa”, insa nu tine figura: platesti chirie, n-ai nicio sansa sa iti permiti sa cumperi locul ala; poate la batranete, cand o viata intreaga ai muncit non-stop, n-ai mai avut viata personala, intima, copiii i-ai vazut doar cand au inceput sa mearga si a ajuns la facultate si cand sa te bucuri de tot, copiii sunt la casele lor, tu nu mai ai nicio satisfactie, te sperii cand ajungi sa te uiti in oglinda pentru ca nu mai recunosti acel chip tanar si ferm, de odinioara… Practic, acolo, e mai ceva ca epoca comunista de la noi, poate mai greu: pentru ca la noi, dupa ce ti se dadea apartamentul, dupa un timp(nu foarte mult), reuseai sa-l cumperi si sa fie al tau. Serviciul era stabil, aveai cat sa poti duce o viata decenta si erai fericit, iti cresteai copiii in voie si nu te speriai ca n-ai reusit sa ai vreo satisfactie pe alt plan decat profesional(daca, si ala!). Poate e prea mult pentru o banala discutie, dar sunt revoltata si ma simt atat de stramtorata in aparenta „tarii asteia libere”; ma simt ingradita si sub presiunea societatii, in care trebuie sa pastrezi o totala aparenta a lucrurilor bune; in care orice rabat de la reguli de incadreaza in categoria „nu e sanatoasa, saraca. Nu isi da seama ce efecte se vor rasfrange asupra ei in viitor.” Orice dorinta de afirmare e inabusita.

Dar deocamdata nu pot decat sa scriu, sa-mi sustin punctul de vedere si sa merg pe burta pana imi ating telul.

M-am ambalat cam mult, dar nu cred ca e nefondata „ambalarea” mea. E cam dura melodia, dar versurile merita.:D